simplu

Sunt unele lucruri pe lume atât de simple încât și un copil de doi ani le-ar putea înțelege, dar viața în plenitudinea ei oricât de simplă am vrea să ne fie nu este nici pe departe astfel... Și stau și mă întreb câteodată dacă nu tocmai asta e provocarea. Să încercăm să o facem simplă cu toate că oricât ne-am amăgi că va fi astfel probabil nu vom reuși iar toate încercările noastre vor eșua lamentabil, fie să ne lăsăm duși de val – ‚carpe diem’ spunea Horațiu în înțelepciunea sa – și poate tocmai astfel ne-am putea face viețile mai simplu, fără să ne gândim la viitor, trecut ci doar la prezent – fie să ne aruncăm în vâltoarea vieții, să dăm din coate să ieșim la liman cu toate că nu e nicăieri de ieșit ci doar o mocirlă de străbătut, cu griji, nevoi create de noi înșine – nu unele reale ci fabricate, cu temeri ori idealuri stupide și inutile, ideologii fără sens, alergăm după nimic și după tot – și ne alegem cu ce?

Simplu ori complicat? Mie unul nu mi s-a părut că simplu înseamnă neapărat ușor. Poate că simplu e să spui adevărul – și  e cu siguranță mai ușor decât să minți spre exemplu. Și îmi plac lucrurile simple și totodată îmi plac lucrurile complicate, așa cum viața m-a obișnuit și poate că îmi place asta – nici nu mai știu. Știu doar că nu am avut parte doar de lucruri simple până acum – probabil și de aceea m-am obișnuit așa. Habar n-am. Ar fi atât de simplu să spui cuiva Te iubesc – și e doar o minciună – și tu știi asta! Dar iată cât de mulți o fac cu atâta ușurință și mă întreb dacă nu cumva sunt eu pe dos și restul au dreptate. E complicat... Și iarăși revin. Universul însăși pare atât de simplu iar noi nu-l înțelegem încă. Poate că nu avem nici măcar doi ani din eternitate. Suntem la început, suntem doar o fărâmă de timp din infinit. Cum am putea să înțelegem oare simplitatea Universului când nouă ni se pare atât de complicat până și să înțelegem că bucata asta de rocă plutitoare pe care stăm cu toții atârnați undeva în neant se învârte odată cu noi și noi nu simțim nimic. Și e atât de simplu...

E simplu cum ființele dau naștere altor ființe sau cel puțin așa pare. Copil fiind mă întrebam cândva de unde-am venit – încă-mi mai amintesc că mi-am întrebat părinții cine sunt eu? De unde vin de fapt? Și dacă ar fi să o iau după chimie e tare simplu de unde am venit. Și totuși întrebarea rămâne pe buzele acelui copil de atunci fără un răspuns limpede sau reconfortant. La fel cum nu am încă cea mai vagă idee încotro mă îndrept.... Bănuiesc la fel ca și alții și aici intervine îndoiala. Și iarăși e complicat dacă pentru unii pare mult mai simplu – și asta pentru că au ales astfel, au ales să creadă ceea ce li s-a inoculat ori și-au inoculat cu bună știință.

La naiba! Mi-aș dori să fie atât de simplu și pe de altă parte îmbrățișez ceea ce e complicat ca pe o provocare. Măcar Iubirea ar trebui să fie sinceră și simplă. Și totuși cum se face că nu mi-a fost dat să fie niciodată simplu. Sinceră DA, dar nu simplă, nu fără emoție, nu fără teamă, nu fără suferință nu fără complicații. Simțim diferit, gândim diferit, suntem diferiți cu toate că ne leagă atâtea lucruri dar noi ca oameni suntem atât de diferiți uneori deși afirmăm cu atâta ușurință că putem simți la fel ori gândi la fel când de fapt nu este așa.

 Îmi spunea un prieten nu demult – și avea mare dreptate. Ce simți tu în sufletul tău nimeni nu știe. Și mai ales acela care va spune că te înțelege. Poate te crede, ori vrea să te creadă dar înțelegerea o ai tu în sinea ta și atât. Și nu este egoism așa cum ai fi înclinat să crezi, ci chiar e doar în sinea ta iar dacă printr-o minune ai reuși să lași pe altcineva să intre acolo și chiar ar reuși să intre să te simtă așa cum simți tu cu toate că numai simplu nu ar fi, eu unul cred că nu-ți mai trebuie absolut nimic. Ești împlinit. Sunteți împliniți amândoi.  Măcar pentru o clipă – căci e complicat și hai să recunoaștem pe veci nu va fi niciodată. E poate trist ce spun acum, dar ăsta e purul adevăr.

Nimic nu e veșnic și nimic nu e simplu cu adevărat.