Sunt unele lucruri pe lume atât de simple
încât și un copil de doi ani le-ar putea înțelege, dar viața în plenitudinea ei
oricât de simplă am vrea să ne fie nu este nici pe departe astfel... Și stau și
mă întreb câteodată dacă nu tocmai asta e provocarea. Să încercăm să o facem
simplă cu toate că oricât ne-am amăgi că va fi astfel probabil nu vom reuși iar
toate încercările noastre vor eșua lamentabil, fie să ne lăsăm duși de val – ‚carpe
diem’ spunea Horațiu în înțelepciunea sa – și poate tocmai astfel ne-am putea
face viețile mai simplu, fără să ne gândim la viitor, trecut ci doar la prezent
– fie să ne aruncăm în vâltoarea vieții, să dăm din coate să ieșim la liman cu
toate că nu e nicăieri de ieșit ci doar o mocirlă de străbătut, cu griji, nevoi
create de noi înșine – nu unele reale ci fabricate, cu temeri ori idealuri stupide
și inutile, ideologii fără sens, alergăm după nimic și după tot – și ne alegem
cu ce?
Simplu ori complicat? Mie unul nu mi s-a părut
că simplu înseamnă neapărat ușor. Poate că simplu e să spui adevărul – și e cu siguranță mai ușor decât să minți spre
exemplu. Și îmi plac lucrurile simple și totodată îmi plac lucrurile complicate,
așa cum viața m-a obișnuit și poate că îmi place asta – nici nu mai știu. Știu
doar că nu am avut parte doar de lucruri simple până acum – probabil și de
aceea m-am obișnuit așa. Habar n-am. Ar fi atât de simplu să spui cuiva Te
iubesc – și e doar o minciună – și tu știi asta! Dar iată cât de mulți o fac cu
atâta ușurință și mă întreb dacă nu cumva sunt eu pe dos și restul au dreptate.
E complicat... Și iarăși revin. Universul însăși pare atât de simplu iar noi nu-l
înțelegem încă. Poate că nu avem nici măcar doi ani din eternitate. Suntem la
început, suntem doar o fărâmă de timp din infinit. Cum am putea să înțelegem
oare simplitatea Universului când nouă ni se pare atât de complicat până și să înțelegem
că bucata asta de rocă plutitoare pe care stăm cu toții atârnați undeva în
neant se învârte odată cu noi și noi nu simțim nimic. Și e atât de simplu...
E simplu cum ființele dau naștere altor ființe
sau cel puțin așa pare. Copil fiind mă întrebam cândva de unde-am venit – încă-mi
mai amintesc că mi-am întrebat părinții cine sunt eu? De unde vin de fapt? Și
dacă ar fi să o iau după chimie e tare simplu de unde am venit. Și totuși
întrebarea rămâne pe buzele acelui copil de atunci fără un răspuns limpede sau
reconfortant. La fel cum nu am încă cea mai vagă idee încotro mă îndrept....
Bănuiesc la fel ca și alții și aici intervine îndoiala. Și iarăși e complicat
dacă pentru unii pare mult mai simplu – și asta pentru că au ales astfel, au
ales să creadă ceea ce li s-a inoculat ori și-au inoculat cu bună știință.
La naiba! Mi-aș dori să fie atât de simplu și
pe de altă parte îmbrățișez ceea ce e complicat ca pe o provocare. Măcar Iubirea
ar trebui să fie sinceră și simplă. Și totuși cum se face că nu mi-a fost dat
să fie niciodată simplu. Sinceră DA, dar nu simplă, nu fără emoție, nu fără
teamă, nu fără suferință nu fără complicații. Simțim diferit, gândim diferit,
suntem diferiți cu toate că ne leagă atâtea lucruri dar noi ca oameni suntem
atât de diferiți uneori deși afirmăm cu atâta ușurință că putem simți la fel
ori gândi la fel când de fapt nu este așa.
Îmi
spunea un prieten nu demult – și avea mare dreptate. Ce simți tu în sufletul
tău nimeni nu știe. Și mai ales acela care va spune că te înțelege. Poate te
crede, ori vrea să te creadă dar înțelegerea o ai tu în sinea ta și atât. Și nu
este egoism așa cum ai fi înclinat să crezi, ci chiar e doar în sinea ta iar
dacă printr-o minune ai reuși să lași pe altcineva să intre acolo și chiar ar
reuși să intre să te simtă așa cum simți tu cu toate că numai simplu nu ar fi,
eu unul cred că nu-ți mai trebuie absolut nimic. Ești împlinit. Sunteți
împliniți amândoi. Măcar pentru o clipă –
căci e complicat și hai să recunoaștem pe veci nu va fi niciodată. E poate
trist ce spun acum, dar ăsta e purul adevăr.
Nimic nu e veșnic și nimic nu e simplu cu adevărat.
