Sunt ateu, sau pur și simplu îmi place la nebunie să cred asta –
probabil e vreun curent hypstrer interior care îmi spune că Mișcarea Umanistă
din România - nu neapărat cea a lui Cernea
acela ce se voia președinte - căci el se află în spatele paginii oficiale din
păcate, acela de crede că a ne-o trage legal în popou și a avea libertatea deplină
– inclusiv de a crește odrasle în cupluri LGBT nu numai că este OK dar să mai
și slăvești ideea pe cele mai înalte culmi ale socializării online, de fapt
despre asta cred eu că este vorba când mă gândesc la Facebook sau Tweeter,
Reddit, Instagram și așa mai departe despre cea mai mare scamatorie de
marketing a tuturor timpurilor unde comunicarea este esența și vânzarea
prezența.
Una peste alta, pentru că dă și mai bine și mult mai
intelectual spus agnostic cred cu
tărie că sensul nostru al tuturora este să mergem mai departe într-un fel sau
altul – să ducem o flacără veșnică spre infinit One way or another. Din puțul gândirii îmi tot spun numărând decese
din ultimele luni doar începând cu a lui Demis Roussos, Bowie, Glenn Frey ,
iată falșii profeți ai bibliei creștine – și știți de ce spun asta nu-i așa? Pentru
că habotnicii, uneori îmbătați orbește de spusele popii din parohie sau
convingerilor adânc săpate în conștiința colectivă bolnavă a unei societăți
adulatoare de moaște în centrul Capitalei Europene est-balcanice, nu poate
decât să creadă că ăia de au ars de vii în colectiv adulau pe Satan – și le
spun Proștilor – cât de limitați puteți fi ? Mai degrabă dacă ați fi avut
curiozitatea să citiți versurile “The way we die” ce s-au reprodus în acea
seară fatidică ați fi realizat cât de frumoși suntem noi – oamenii - aceste ființe
ciudate și minunate din vârful lanțului trofic darwinist. Cântau și adulau
VIAȚA. Așa cum o fac și au făcut-o mai marii ZEI ai muzicii, această formă de exprimare
– arta cea mai artă dacă mă întrebați pe mine un devorator de frumos de când mă
știu dar în special de muzică încă de pe vremea în care părinții au încercat să
mă canalizeze spre aceste rădăcini adânci săpate în ADN-ul nostru al tuturor.
Cred cu tărie că orice om, mai mult sau mai puțin înzestrat
cu așa zisa ureche muzicală ar putea fi educat să cânte cel puțin de la a
fredona sub duș până la a interpreta un superb La mulți ani cu o voce plină și
melodioasă celor dragi – într-un cerc apropiat. Ghici ce? Suntem competitivi și
într-o nesfârșită cursă pentru succes – și surpriza emisiunii – cum ar spune un bun amic coleg de suferință pe plantație – fix
așa se întâmplă că la câteva exemplare codul adânc inscripționat mai degrabă
precum șanțurile vinylur-ilor de odinioară atât de dragi mie și redescoperite
recent tot fix grație social-media și a marketingului hypster-esc. Pentru că la
câteva exemplare ce se nasc și trec prin vremurile noastre se găsește câte unul
– și în consecință chiar mai mulți cum este și normal de vreme ce treaba asta e
puternic și cu certitudine programată din motive bine întemeiate. Acesta reușește,
o scoate la capăt doar pentru că pur și simplu este adulat de toți ceilalți
pentru că este cel mai bun, cu toții respectăm, iubim – și aici era una din chei
pe care era cât pe ce să o ratez.
Iubirea este de fapt unul dintre sentimente și iarăși esența
pe care rațiunea sau – simțirea să fie oare? – ne îndrumă către muzică această formă
de evoluție a poeziei din noi, din VIAȚĂ însăși.
Vă mai amintiți cu câtă dragoste, evlavie și emoție ați
citit Luceafărul pentru prima dată? Sau Lacustra lui Bacovia? Fix de
aia zic eu că muzica este exact ce este – o poezie imensă a vieții – este dâra
ce o lasă Artistul,. Symbolul – al nostru al tuturor, așa cum îmi place să cred
– pentru că așa simt eu și nu altfel – sunt din aceeași supă primordială de
ADN-uri amestecate milenii în istoria și vâltoarea eternității acestei planete.
Și ați recitit pe Luceafăr l-ați căutat pe Eminescu până la lacrimi așa cum au făcut-o soții
Teodorovici tragic smulși prematur de lângă noi, cei pe care i-am iubit pentru
că au iubit. L-au iubit pe El pe ZEUL versului național, până la lacrimi în a
lor baladă ce îmi curge și acum în vene și picură în timpan și nervul vag.
Mă cuprind fiorii când realizez că trăim ceea ce la un moment
dat unii scriitori aveau să prezică exact ce trăiesc acum la mai bine de 20 ani
după ce s-a uscat cerneala pe manuscris – Mașinăria Rock and Roll a lui
Spinrad – drogul generației mele de dependenți – de adicții – fie că este vorba
de filme obsesiv reluate pe toate canalele din spectrul televiziunilor
muribunde și Spectacolul anual de premiere a celor mai bune dintre ele ca formă
de artă – iarăși apogeul exprimării artistice sociale a OMULUI sau această
minune numită sunete muzicale. De multe
ori pradă marketing-ului agresiv, apoi repetării incestuoase a unor imagini de-a
dreptul subliminale din trailere redate infinit pe dispozitive multiplicate pe
scară neimaginată acum nu mai mult de 10 - 20 de ani în urmă.
Ne întoarcem și dăm Replay – fie că era cândva walkman-ul
din ghiozdan sau acul platanului ce zgârie până la extenuare suprafața vinyl-urilor
prăfuite ale bunicilor, cazul meu poate shellac-uri deși sincer n-am avut parte.
Ascultăm din nou și din nou piese cu rezonanță, așa cum Luceafărul l-am citit
și o facem unii dintre noi de nenumărate ori doar pentru plăcerea de a
îngurgita acest FRUMOS din ființa lăuntrică moștenită ancestral de la o
pleiadă de artiști, acești ZEI moderni ai societății de azi, fie ei prinți ori
prințese.
De aceea îi iubim, de aceea ei cântă iubirea, dragostea ca
pe cel mai profund și înălțător sentiment – generator de frustrări în absență. Se
cântă viața însăși formă de poezie și muzică ce vibrează etern în trecerea
infinită universală…
De aceea plângem când se duc, ne părăsesc efemer atâta doar
că avem mare grijă ca ei să conteze, de aceea le spunem copiilor noștri despre
bunici, de aceea le povestim întâmplări din trecut – al nostru sau al altora.
Nu avem nevoie de o Mașinărie a TIMPULUI așa cum spera într-o vreme H.G. Wells
cel puțin deocamdată, pentru că avem noi grijă cu toții, în vâltoarea asta de sunete,
zgomote și țipete câteodată în jur - de la Facebook până la Radio care slavă
celor ce au fost nu a murit încă si nici nu s-a reinventat suficient.
Știu, se apropie sărbătorile pascale și ne pregătim să
celebrăm trecerea în neființă a unui alt mare artist al mileniilor, Hristos –
și martiriul acestuia. Bine măcar că acum nu ne mai ucidem artiștii așa cum au
fost atâția care pentru expresia pregnantă a convingerilor artistice erau cât
pe ce să o plătească nu mai departe Leonardo da Vinci dintr-o altă ligă de
artiști de data aceasta a științei - acea formă de artă a vieții care ne duce
mai departe în timp. De adulat o facem la fel cum o făceau și strămoșii noștri.
Poezia transcende veacuri și generații până la nivelul la care aprindem an de
an o flacără în amintirea sa. Tare mi-ar place să cred că peste alte două mii
de ani vom putea avea același entuziasm și trăire de a ști pentru cine să
aprindem sau pur și simplu să o facem pentru unii din cei mari care vor rămâne
și se vor conserva pentru simpla plăcere a celorlalți de a-i adula și a da
Replay – virtual într-o formă evoluată de iTunes ori aiurea. Nu degeaba s-a gândit
și doamna Similea la acest lucru când a interpretat „Voi cânta pentru mileniul
trei”.
Ploaie purpurie peste noi și voi, peste toți se așterne după
ce se duce câte unul din ei.
Dearly
belov`ed,
We are gathered here today
To get through this thing
called life.
Electric word life,
It means forever and that's a
mighty
long time.
But I'm here to tell you that
there's something else -- The
afterworld.
Mulțumesc.
No comments:
Post a Comment