Unei soții

 Cu cât drag te-am iubit 

Cu cât drag te-am primit în inima mea

Și cu ură venin ți-ai bătut joc de ea

Te-am crezut și-am visat că ești TU

Și-am primit un refuz drept atu

Căci ai fost și vei fi și-ai să-mi treci

Tu o știi

De-am greșit să mă ierți în pustii

Dar să vezi într-o lume nebună 

Un bărbat mai puțin să îți spună

Ai greși purtându-mi ranchiună 

Gândește profund și acceptă cunună

Familia e sfântă

O știi prea puțin

Te-am dorit și iubit cu nesaț

Te-am crezut și am strâns al tău braț

Soție să-mi fi am rămas

Al tău veșnic eu

Al meu veșnic tău...

Mă ia de aici soartă nebună

Și strânge-mă Doamne-ntr-o lună

Mă scupă în negura vieții

Alungă-mi umbra tristeții

Făcuta-i din viața-mi un chin

Aruncătumi-ai numai venin

Să te cred să-nțeleg tu imi ceri

Al norului pașnic dureri

Trecere

 Vorbește-mi vântule, vorbește-mi tu ploaie

Vorbiți-mi voi forțe-ale naturii

Și dați-mi putere să merg mai departe!

Trezește-mă Doamne din negura vieții 

Alungă-mi o dată umbra tristeți

Fă-mă o planetă sau poate o piatră 

De ape și vânt spulberate

Sau poate un fir de nisip, un grăunte

Fără suflare existențe mărunte 

Am iubit, iubesc dar mă iartă deci soartă 

Amarul în van mă apasă și iată

Cum trece din nou fecunda uimire

Căci încă mai sunt

Ființă iubire

Un suflet strivit

Atât mi-a rămas

Când tu ai plecat 

Rămân fără glas

Rămân fără tine, rămân fără NOI

O cale spre vise în doi...

Un mizer diafan clocot și urlet de fiară

Mă încearcă acum astă seară 

Aș gusta cu nesaț din noaptea amară...

Te las veșnicie în urmă

Trezește-mă dar în penumbră

De ai fi

 Cred că de ai fi a mea
As uita tot ce-aș avea
Aș uita de tot și toate
Să le fac din nou iertate...

Am greșit pe lumea asta

Și greșesc de-mi trece vârsta

Și mă ard ca lumânarea

Așteptând iluminarea

Tu mi-ai fost lumină-n suflet

Mai apoi mi-ai spus să cuget

Și-am făcut-o poate prost

Și-o fi fost poate un test

Și mergând pe a mea cale

Anii trec... se duc devale

Dar mai știu că nu sunt prost

Doar un pic te-am luat la rost

Și-ai rămas cu ale tale

Iară eu număr petale

Te gândesc acum în suflet

Și te port cu mine-n cuget

Poate-n viața asta mare

Te voi revedea în zare....

Teamă

 Mi-i teamă
Îmi e teamă de mâine
Îmi e teamă de mine
Și nu scot un sunet

Gânduri mă dor

În noapte un fior disperat mă cuprinde

Nu-mi aparțin

Nu mai știu cine sunt

Trec zile în van

Încercând doar să uit...

Cu anii ce trec

Rămâne în suflet

Un dor nepătruns

Un gol în stomac

A fost doar o clipă

Ai fost lângă mine

Un vis o minune

O rană rămâne...

Slobozia după 25 de ani

 Au trecut 25 de ani de când am plecat din oraș. Dar legătura cu locurile natale nu s-a rupt niciodată. Am bătut ulițele urbei din mijlocul Câmpiei Române cu nostalgia celui întors acasă după o lungă perioadă de absență rememorând locuri odinioară atât de familiare copilului din mine. Prin obiectivul camerei din buzunar am căutat să prind câteva crâmpeie din ceea ce a rămas după atâta timp și ce au ajuns acele locuri. Poate că unii încă mai au imagini de atunci. Îmi va fi greu să găsesc prin arhiva personală ilustrate vechi cu aceste locuri. Uneori doar în sertarele memoriei ne rămân umbre ale trecutului. Am iubit fotografia pe care probabil am descoperit-o odată cu primul aparat FED de producție sovietică și cumpărat de prin Piața Roșie - "la ruși" - pentru cei ce încă își mai amintesc sintagma folosită prin anii '90 care descria Piața din spatele cinematografului de la Poștă. Am răscolit net-ul să dau de fotograful meu preferat dl. Zupcu, cel care mi-a insuflat pasiunea pentru fotografie și cu greu am dat de un mic articol publicat în presa locală cu mai bine de 10 ani în urmă. Sper să vă placă pictorialul realizat de mine, chiar dacă pentru unii dintre voi imaginea de astăzi a acelor locuri altă dată luminoase au pălit de-a lungul anilor și au rămas doar fantomele unei epoci uitate, îngropate undeva în griul acelor ani de glorie.

 https://adevarul.ro/.../laurentiu-zupcu.../index.html

Amar

 E și mai pustiu...
Este din ce în ce mai rău
O viață irosită

Trecură zile, săptămâni
Și vor mai trece multe
Se lasă noaptea parcă și îmi spun
De ce mă lași afară?

M-ai aruncat ca pe-un gunoi
Singurătate-amară...

De aș putea să merg tot înainte
Și să las totul în trecut uitării
Aș lua-o pe un drum abrupt
Lăsând în urmă jalea întristării...

Îmi spun că or să treacă ani
Și poate o să fie bine
Să cred că pot să trec acum
De dorul pentru tine...

Un semn...

 Un semn măcar să dai
Să-mi spui că te gândești la mine
Un cel mai scurt mesaj
Să vină de la tine...

Visez cu ochii plânși

La vremurile-n care

Nu era zi fără să-mi scrii

Să te aud era o împăcare

Mai sper cândva să te zăresc

Te caut în mulțime

Deși adânc în suflet urmăresc

Dezamăgire-n profunzime

Nimic din tot ce-a fost

Nu ar conta

De nu te-aș iubit ca un nebun

Draga mea Iulia...