Mă întreb în ultima vreme cine sunt... și cu toate că
trăiesc în pielea asta de 42 de ani nu mă recunosc câtuși de puțin. Îmi
amintesc de mine însumi cel ce eram dar nu știu cine sunt cu-adevărat... Nu am
nici cea mai vagă idee. Credeam că iubirea este aceea care te ridică și te face
mai mult decât ceea ce ești, credeam că pot fi fericit și totuși iubirea pentru
oameni cred că m-a făcut într-adevăr mai bun. Însă acea iubire pentru jumătatea
visată mi-a adus de fiecare dată doar suferință, durere pentru că ... habar nu
am de ce.... Și stau și mă gândesc cine sunt pentru că nu mai sunt ceea ce
credeam odată. Sunt doar un om singur și trist, sunt un nimeri în marea de
oameni pentru care soarele răsare și apune în fiecare zi într-un ciclu fără
sfârșit. Nu știu de unde vin și nici cea mai vagă idee nu am unde am să ajung.
Nu știu cât mai de stat aici sau dacă locul meu este în altă parte... Suferință,
amara suferință și durere mi-a devenit prieten drag. E tot ceea ce știu. Mi-e
sufletul chircit, întregul EU sângerează intern. Și mă întreb oare cum am ajuns
aici? Doar pentru că mi-am dorit atât de mult să fiu întreg? Pentru că nu văd
cum aș putea să trăiesc fără TINE, oricare ai fi tu aceea – un chip și un
spirit alături de care viața însăși ar avea sens. Nu te-am găsit și te caut de
atâta vreme încât DA nu mai știu cine sunt – sunt o ruină, o biată rugină în
propriul film, sunt pata aceea pe care o vedeți la cinema când se arde pelicula.
Mă caut singur în mine însumi și mă pierd în propriile camere ale unui suflet
chinuit. Chinuit de iubire, dorință, lipsa ta, dragostea ta, înțelegerea,
răbdarea, sufletul tău deschis și pur...
Îmi scriu mie însumi din trecut deși mi-aș dori să o fac din
viitor. Pentru că știu că o vei reciti la un moment dat și-ți vei aduce amine
și ai să mă crezi pentru că ești tot tu. În dragoste și în război este permis
orice – se spune. Însă e oare prostie sau cum? M-am lăsat umilit, bătaie de joc
cu bună știință – și asta mă doare cel mai tare, nu pentru că nu a fost să fie
căci știam asta din primele clipe dar merita să lupt pentru ceva cu toate că
era o luptă pierdută din fașă. E oare lipsă de personalitate sau pur și simplu
prostie? Orgoliul nu mi-e străin dar cu siguranță intervine fix atunci când nu
trebuie. Cât mi-aș fi dorit să o las acolo ca pe un gunoi cu valiza în mijlocul
drumului când m-a făcut să mă simt ca ultimul om – și asta după un lung șir de
mizerii... Și n-am avut puterea să o fac doar pentru că mi-am spus că sunt mai
mult decât atât, că sunt un om cerebral și educat, un om bun. Dar NU! Greșit!
Exact asta ar trebuit să fac așa cum atunci când i-am oferit flori pentru prima
dată mi-a spus că ar fi trebuit să întreb mai întâi cu o grimasă plină de silă... De ce oare nu am ieșit pe
ușă? O să mă întreb mulți ani de-acum încolo cum e posibil. Nu are nimeni
răspunsul – nici eu nici altcineva.
Dar e bine de știut ca exercițiu în căutarea fericirii. Sunt
bogat și așa sper să rămân atâta vreme cât am o mână de prieteni, o porție de
mâncare pe masă, o familie alături și un acoperiș deasupra capului – așa suna
un card pe facebook pe care l-am văzut și adoptat deunăzi. Și mi-e de-ajuns deocamdată.
Cine sunt? Același om cu un bagaj un pic mai greu decât cântărea
mai acum câteva zile...
